Autoritate părintească exclusivă – motive temeinice

Conform Codului civil (art. 483), autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc persoana și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți. Autoritatea părintească se exercită numai în interesul superior al copilului, cu respectarea persoanei acestuia, părinții având obligația de al asocia pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și gradul său de maturitate.

Ca modalitate de exercitare legea civilă consacră drept regulă generală principiul egalității în drepturi a părinților și stabilește că părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească.

În mod excepțional, dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța de judecată sesizată cu o acțiune având ca obiect exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, poate hotârî în acest sens, în măsura în care părintele reclamant argumentează și dovedește existența acestor motive întemeiate.

În completare, art. 507 C. civ. stabilește că dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.

În exemplificarea noțiunii de „motive întemeiate”, Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, actualizată identifică în cuprinsul art. 36 alin.(7) o serie de situații care să determine instanța să decidă ca autoritatea parintească se se exercite de către un singur părinte, respectiv: alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar derivă din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.

Observăm astfel că legiuitorul subsumează moțiunea de „motive temeinice” ideii de risc pe care exercitarea autorității părintești de către celălalt părinte l-ar putea provoca și care ar fi de natură să afecteze creșterea și educarea copilului.

Prin Sentința civilă nr. 1745/15.02.2017, Judecătoria Sectorului 3 București a admis cererea reclamnatei P. E.-N. având ca obiect exercitarea exclusivă a autorității părintești, formulată în contradictoriu cu pârâtul H. M.-I. și a stabilit ca autoritatea părintească în ceea ce privește pe minorul H. I. A. G. să se exercite în mod exclusiv de către reclamantă.

Din probatoriul administrat în cauză, instanța reține că pârâtul este o persoană care s-a detașat de viața de familie, de ceea ce înseamnă responsabilitatea parentală și care menține o relație la distanță cu minorul, în același timp el neputând fi contactat ușor, astfel încât cu mare dificultate s-ar obține consimțământul acestuia, posibil tardiv, în legătură cu probleme importante care țin de creșterea și educarea minoruluiși care ar putea reclama o soluționare urgentă.

În aceste circumstanțe, instanța exclude posibilitatea ca părțile, în calitate de părinți, să poată lua în timp util decizii împreună în interesul creșterii și educării minorului.

În mod excepțional autoritatea părintească poate fi exercitată în condițiile art. 398 sau 399 C. civ., dar aceste situații de excepție (care derogă de la principiul egalității și de la regula exercitării autorității părintești de către ambii părinți) trebuie să fie argumentate și probate (art. 398 C. civ. are ca situație premisă „pentru motive temeinice”, iar art. 507 C. civ. menționează cazurile în care autoritatea părintească se poate exercita de către un singur părinte).

Sub acest aspect, este de remarcat faptul că s-a reușit cu greu citarea pârâtului în acest proces, soluționarea cauzei trenând pe rolul instanței din acestă cauză.

Absența pârâtului din țară pe perioade însemnate e timp, dificultatea sau chiar imposibilitatea contactării imediate a acestuia, existând și un anumit dezinteres al pârâtului în acestă privință, reprezintă un adevărat pericol pentru copil, în sensul art. 36 alin.(7) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, actualizată.

(Sentința civilă nr. 1745 din datat de 15.02.2017, pronunțată de către Judecătoria Sectorului 3 București, într-un dosar având ca obiect exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către un părinte, rămasă definitivă prin neapelare)

Autor Av. Pricob Adina