Degradarea relațiilor dintre părinți, fie că sunt căsătoriți sau nu, are numeroase implicații legale, în special asupra copiilor minori rezultați din relația părinților. Deși vorbim fără îndoială despre un eveniment neplăcut și cu o puternică încărcătură emoțională pentru toate părțile implicate, rezolvarea situației copiilor minori, prin încredințarea acestora unuia dintre părinți, trebuie tratată cu maximum de grijă și atenție astfel încât copii minori să nu fie afectați emoțional.
În acest amplu proces de încredințare a minorului se produce de cele mai multe ori o confuzie majoră cu privire la ce presupune, în concret, încredințarea minorului, generată în principal de necunoașterea legislației și de terminologia variată. În cele ce urmează ne propunem să vă oferim o serie de explicații care vă vor fi utile în a înțelege ce presupune încredințarea minorului, obținerea custodiei sau exercitarea autorității părintești.
Încredințarea minorului sau custodia minorului?
În realitate, atât încredințarea minorului cât și custodia se referă de fapt la stabilirea efectivă a locuinței minorului la unul dintre părinți și NU se referă la cedarea către un singur părinte a tuturor drepturilor privitoare la copilul minor, așa cum în mod eronat sunt înțeleși acești termeni în accepțiunea publicului larg. Mai mult decât atât, nici legislația în materie nu folosește noțiunile de „încredințarea minorului” sau „custodia minorului”, întrucât pot genera confuzie între părinți și pot conduce chiar la agravarea relațiilor dintre părinți.
Mai exact, prin înțelegerea părinților sau, dacă nu se poate ajunge la înțelegere, prin intermediul instanței se va stabili că minorul va locui în mod statornic la unul dintre părinți. În favoarea celuilalt părinte, numit și părinte nerezident se va încuviința un program de vizitare, în funcție de interesul superior al copilului și de nevoile sale.
Desigur pot exista și situații în care este în interesul superior al minorului ca numai unul dintre părinți să exercite drepturile și obligațiile privitoare la copilul minor prin suplinirea consimțământului celuilalt părinte, exercitarea exclusivă a autorității părintești de către unul dintre părinți, mergând inclusiv până la decăderea din drepturile părintești.
Autoritatea părintească – esențială în stabilirea relațiilor dintre părinți și copii
Noțiunea de autoritate părintească se referă, în fapt, la totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care părinții le au în relația cu copii lor minori și aparține, ca regulă, în mod egal ambilor părinți, indiferent dacă aceștia au divorțat sau nu au fost niciodată căsătoriți.
În concret, autoritatea părintească înseamnă că părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul minor și de a se îngriji de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia.
Chiar dacă locuința minorului se stabilește la unul dintre părinți, ambii părinți continuă să exercite autoritatea părintească în comun, întocmai ca în timpul căsătoriei sau relației, dacă nu au fost căsătoriți. Cu alte cuvinte, părintele nerezident își păstrează în integralitate drepturile și obligațiile privitoare la minor, inclusiv în ceea ce privește luarea deciziilor, acesta trebuind să fie informat și consultat în mod obligatoriu.
Codul civil stabilește că autoritatea părintească se exercită exclusiv doar de către un părinte dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputință de a-și exprima voința.
În mod excepțional și numai dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța de judecată sesizată cu o acțiune având ca obiect exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, poate hotărî în acest sens, în măsura în care părintele solicitant argumentează și dovedește existența acestor motive întemeiate.
În exemplificarea noțiunii de „motive întemeiate”, Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, actualizată identifică o serie de situații care să determine instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte, respectiv: alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar derivă din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.
În exemplificarea noțiunii de motive temeinice, vă supunem atenției o situație din practica proprie* în care instanța de judecată a admis cererea clientei noastre reclamante, având ca obiect exercitarea exclusivă a autorității părintești, formulată în contradictoriu cu tatăl pârât și a stabilit ca autoritatea părintească în ceea ce privește pe minor să se exercite în mod exclusiv de către reclamantă.
În acest sens, instanța a reținut că:
„Din probatoriul administrat în cauză, instanța reține că pârâtul este o persoană care s-a detașat de viața de familie, de ceea ce înseamnă responsabilitatea parentală și care menține o relație la distanță cu minorul, în același timp el neputând fi contactat ușor, astfel încât cu mare dificultate s-ar obține consimțământul acestuia, posibil tardiv, în legătură cu probleme importante care țin de creșterea și educarea minorului și care ar putea reclama o soluționare urgentă. În aceste circumstanțe, instanța exclude posibilitatea ca părțile, în calitate de părinți, să poată lua în timp util decizii împreună în interesul creșterii și educării minorului.
În mod excepțional autoritatea părintească poate fi exercitată în condițiile art. 398 sau 399 C. civ., dar aceste situații de excepție (care derogă de la principiul egalității și de la regula exercitării autorității părintești de către ambii părinți) trebuie să fie argumentate și probate (art. 398 C. civ. are ca situație premisă „pentru motive temeinice”, iar art. 507 C. civ. menționează cazurile în care autoritatea părintească se poate exercita de către un singur părinte). Sub acest aspect, este de remarcat faptul că s-a reușit cu greu citarea pârâtului în acest proces, soluționarea cauzei trenând pe rolul instanței din această cauză.
Absența pârâtului din țară pe perioade însemnate e timp, dificultatea sau chiar imposibilitatea contactării imediate a acestuia, existând și un anumit dezinteres al pârâtului în această privință, reprezintă un adevărat pericol pentru copil, în sensul art. 36 alin.(7) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, actualizată.”
Autoritatea părintească exclusivă și suplinirea consimțământului
Autoritatea părintească exclusivă NU înseamnă că părintele nerezident pierde dreptul de a mai avea relații personale cu minorul sau dreptul de vizitare, care însă pot suferi restricții determinate tot de interesul superior al copilului.
Caracterul exclusiv are în vedere faptul că părintele care pierde autoritatea părintească nu va mai fi consultat cu privire la deciziile care se iau pentru minor, dar poate fi informat cu privire la acestea, nemaifiind necesar consimțământul său. Am putea astfel echivala autoritatea părintească exclusivă cu o suplinire generală a consimțământului părintelui nerezident.
Desigur pot exista situații în care deși nu există motive întemeiate pentru exercitarea autorității părintești exclusive, conduita părintelui nerezident îngreunează sau face chiar imposibilă luarea unor decizii importante cu privire la minor în timp util.
În astfel de situații se poate solicita instanței de judecată să pronunțe o hotărâre prin care să suplinească consimțământul celuilalt părinte pentru luarea anumitor decizii importante sau pentru desfășurarea anumitor activități. Spre exemplu, deciziile importante sunt cele referitoare la: schimbarea reședinței copilului, părăsirea teritoriului țării în scopuri de agrement, alegerea felului învățăturii sau pregătirii profesionale, efectuarea de tratamente medicale complexe sau intervenții chirurgicale, participarea la ședințe de consiliere psihologică, participarea la diverse cursuri și activități extra curriculare sau administrarea patrimoniului minorului.
Așa cum arătam în debutul acestui articol, reglementarea situației minorilor în cazul separației părinților reprezintă o problemă complexă și deosebit de delicată și cu un puternic impact emoțional asupra copilului minor. Indiferent că ne referim la încredințarea minorului, la obținerea custodiei, autoritate părintească sau suplinirea consimțământului, toate aceste aspecte trebuie abordate cu tact și mai ales cu profesionalism, astfel încât să nu fie pusă în pericol dezvoltarea armonioasă a minorului.
Pentru mai multe informații pe această temă, vă invităm să consultați si secțiunea noastră dedicată: https://www.chifor-asociatii.ro/consultanta-juridica/
*(Sentința civilă nr. 1745 din datat de 15.02.2017, pronunțată de către Judecătoria Sectorului 3 București, într-un dosar având ca obiect exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către un părinte, rămasă definitivă prin neapelare)
Autor: Avocat Bogdan Chifor
De ajutor! Multumim!